Este oare adevărat că Apusul a încetat să fie ceea ce, spiritualicește, era? Așa, din afară, cum poate fi înțeles din perspectiva noastră Apusul, el te izbește, sau mai degrabă te izbea, printr-o trăsătură hotărâtoare, poate: prin cultul, prin înțelesul, prin gravitatea pe care-o dă amănuntului. În Occident nu găsești sensul; găsești sensuri. Nu întregurile sunt altele, ci componentele. [..]
Aproape oricine a văzut și resimțit armonia unei catedrale celebre. Este această armonie una de proporții, linii și ornamente? Dacă n-ar fi decât atât, timpul nostru, atât de bun meșteșugar, tehnicește, ar vedea înălțându-se numeroase și admirabile catedrale. Dar nici o catedrală nu se înalță astăzi, căci nu înțelesul întregului lipsește, ci acela al părții. Izbitor, într-o catedrală, e mai puțin întregul în valoarea lui generalizatoare, cât amănuntul în virtutea sa de-a specifica. Te copleșește, când o contempli, faptul că fiecare piatră a catedralei e gândită, și gândită pentru ea însăși; faptul că e plină de sens, plină de anecdotă. Izolabilă, și totuși nu izolată.
Ce surprinzători ne par nouă sfinții aceia cât se poate de expresivi, așezați totuși atât de sus, pe coloanele catedralelor, încât nimeni nu le poate vedea expresia! Iar într-o zi coloana se prăbușește, și în clipa aceea vezi că până și blocul de piatră din vârful ei era gândit. Te întrebi, atunci: ce generozitate comanda sacrificiul artistului de a crea fără să arate? Ce credință?
Constantin Noica, în Eseuri de Duminică.
0 Comentarii:
Posta un commento