Universul, prima „carte” a lui Dumnezeu

[..] Cât despre creştinismul societăţilor industriale, şi mai ales al intelectualilor, el şi–a pierdut de mult valorile cosmice pe care le mai avea în Evul Mediu. Aceasta nu înseamnă neapărat că în mediul urban creştinismul este „degradat“ ori „inferior“, ci doar că sensibilitatea religioasă a populaţiilor urbane este mult sărăcită. [..]. Experienţa lor religioasă nu mai este „deschisă“ spre Cosmos, fiind una strict personală; mântuirea este o problemă între om şi Dumnezeul său; [..]. Cosmosul nu mai are însă nici un loc în relaţia om–Dumnezeu–Istorie, ceea ce înseamnă că Lumea nu mai este simţită, nici măcar de creştinul autentic, ca o lucrare a lui Dumnezeu. 

Mircea Eliade, în „Sacrul și Profanul”.

Citește mai mult

Buturuga mică [de Preot Sorin Croitoru] - Un îndepmn pentru participarea la referendumul pentru familie

       

   BUTURUGA MICĂ  

                            de Preot Sorin Croitoru  

V  Vino, frate, la votare, 

O  Om cu sânge de erou, 

T  Toată țara e-n mișcare, 

E  Ești chemat și tu din nou! 

A  Azi nu lupți precum părinții, 

Z  Zi și noapte în tranșeu.. 

Ă  Ăsta-i un război al minții, 

D  Dar să știi că-i foarte greu! 

A  Adunându-ne-n orașe, 

F  Fără frică vom vota,                                            

R  Rușinând oștiri vrăjmașe 

A  Atunci când vom spune DA! 

T  Tu ascultă încă-o dată, 

E  E o luptă cu folos: 

L  Legea dacă-i aprobată, 

E  E pe placul lui Hristos! 

M Mulți nu știu că buturuga 

E  E periculoasă tare: 

U  Unde se-nmulțește ruga, 

!    Ea răstoarnă carul mare! 

Citește mai mult

Ierarhie sau meritocrație? [de Constantin Noica]

Redăm după cum urmează un eseu a lui Constantin Noica despre diferența dintre meritocrația lumii moderne, liberal-capitaliste, și ierarhia tradițională, care etimologic înseamnă ”guvernul sacrului”. În alte cuvinte în comunitățile tradiționale gradul de sacrum facere, de sacrificiu, indica poziționarea organică a fiecăruia. (Frăția Nepsis - Civitavecchia)

Întâlnim deseori persoane nemulțumite, victeme unor ”nedreptăți”, premianți care nu și-au găsit locul apropriat pentru presupusele lor merite. ”Eu sunt un intelectual și am dreptul să vorbesc și să pretind, într-un fel sau altul, deoarece am fost premiat”, spun ei. 

Cum? Premiul, la universitate sau oriunde, îți dă drepturi? A fi bun și vrednic o dată te autorizează să ceri și să primești mereu? Dar e tocmai invers. Cine s-a dovedit bun o dată s-a calificat pentru o nouă sarcină, pentru o nouă responsabilitate, pentru o nouă datorie. Și atâta tot. 

Binențeles, e o morală aspră, aceasta a datoriei fără de capăt a celor buni și-a răsplătirii celor care n-au fost întodeauna buni. Dar aceasta-i morala creștină, tradițională, morala oricărei societăți sănătoase sufletește. Ne poate plăcea sau nu dar a fi bun înseamnă a înțelege cu adevărat că n-ai să fii niciodată îndeajuns de bun pentru ca să începi a primi în loc de-a continua să dai. 

Unii ar putea obiecta. Faptul că nu au existat mereu criterii obiective care să valorizeze persoanele este posibil. Dar chiar și acolo unde astfel de criterii există au loc întâmplător nedreptăți. La Sorbona, în Franța, nu ajunge decât cel care a luat, la sfârșitul studiilor sale universitare, mențiunea très honorable. Înseamnă aceasta că nu sunt lăsați deoparte mulți dintre cei buni? 

Deci nu sunt crieteriile obiective care hotărăsc de buna întocmire profesională și morală a societății. Există și alte criterii, lăuntrice conștiinței, în baza cărora, nu locul la care ai ajuns îți califică valoarea, ci tensiunea morală la care trăiești. Iar a fi premiant, de prea de multe ori, înseamnă o destindere morală și o vinovată ieșire din lupta cu sine.

Constantin Noica, Eseuri de Duminică

„Scara virtuților”, frescă exterioară de pe peretele nordic al Mânăstirii Suceviţa, cca. 1595-1596.

Citește mai mult

Sfântul Acoperământ [de Preot Sorin Croitoru]

De câte ori în tulburări,

În întristări și în dureri

Eu te-am chemat, Măicuța mea,

Tu m-ai umplut de mângâieri

Și am uitat că viața-i grea

Și că această lume-i rea..

De câte ori eram mâhnit,

Strivit de-al vieții mult necaz

Și ale inimii dureri

Înlăcrimau al meu obraz,

M-ai alinat cu mângâieri

În adieri de primăveri..

Iar când eram nepăsător,

Lăsând păcatul cel viclean

Să muște rău din trupul meu,

Apoi plângeam fără alean,

Tot tu mă întăreai mereu

Cu harul de la Dumnezeu..

De câte ori eu te-am rugat,

Plângându-mă că nu mai pot

Din ape tulburi să mai ies

Și din mocirlă să mă scot

(Căci am căzut atât de des..)

Tu, Maica mea, m-ai înțeles..

Și n-au fost zile să mă simt

De tine, Maică, nepăzit

Decât atunci când uneori

Prea tare eu m-am lenevit

Și parcă niște reci fiori

Mă înghețau adeseori..

Am înțeles când mă rugam

În întristări și-n mari nevoi

Că Domnul, Fiul tău Cel Sfânt,

Te-a pus Stăpână peste noi,

Să ocrotești acest pământ

Cu Sfântul Acoperământ..

amin.

Citește mai mult