Cine crede în inteligență, și numai în inteligență, nu va înțelege niciodată rostul zilei de Duminică. Iar omul modern nu înțelege, face din sărbătoare o îndatorire cetățenească.; dar nu o înțelege.
S-ar putea începe o critică a omului modern tocmai de aci: de la mediocritatea zilei sale de Duminică. Și cum n-ar fi mediocră o zi pe care, în loc s-o lase îmbibată de toate înțelesurile și tainele ei, luminatul om de ieri și astăzi a „raționalizat-o”?
În ordinea spirituală, inteligența goală nu depășește niciodată etica. În ordinea vieții, nu depășește igiena. Prin urmare ce sens are, pentru ea, Duminica? Unul igienic: după ce ai lucrat șase zile, te odihnești a șaptea zi. Te odihnești, nu faci altceva.
Ce uimitor ni se pare să întâlnim în scrierile bisericești opsânda grea aruncată asupra celui ce nu „sfințește” ziua de Duminică! Fiindcă Biserica nu cere numai să nu lucrezi spre a te odihni. Cere să nu lucrezi fiindcă așa trebuie. Și o cere cu stășnicie. „Blestemat să fie acel om care va lucra de sâmbata seară până luni la răsăritul soarelui”, scrie acolo.
Cât poate înțelege din blestemul aceasta inteligența? Aproape nimic. Cel mult va pretinde că omul neevoluat de la începuturile creștinismului și din religiile primitive avea nevoie să i se impună igiena; și să i se impună așa, pe cale de edict religios, căci altfel nu i se conforma.
Dar lucrurile au alt tâlc, mai adânc cu mult de cum o dovedesc luminile simple ale minții. Duminica nu e lăsată întru odihnă; ci pentru ca, nemuncind în înțelesul obișnuit, să nu te mai înstrăinezi lucrului și lumii. Ea nu trebuie deci privită ca un interval de refacere între două perioade de trudă; ci drept întâia zi plină din săptămână, întâia zi în care nu te mai îndeletnicești cu altceva decât cu tine și cu tainele ce țin de tine.
E ziua Domnului; adică ziua singutătății tale, a întoarcerii tale la izvor. E atât de înstrăinat lumii omul contemporan, încât nu poate înțelege ziua a șaptea (de ce a șaptea și nu a cincea sau a noua - nu-i așa?) decât ca o nouă înstrăinare a sa în lume. Duminica nu-i este lui nicidecum ziua regăsirii; ci a unei pierderi de alt timp în lume. A unei pierderi desfătătoare. E ziua „abandonului”. Șase zile omul slujește ceva: și trebuie să slujească într-o incomodă stare de tensiune, cu inteligența, cu mușchii, cu voința ascuțită. Acum vine ceasul eliberării în distracție. Să ne dăruim, pasiv, jocului, căci ne-am închinat destul muncii.
Dar e slujnicie, într-un caz ca și într-altul! Ne-am deprins atât de mult să slujim cui trebuie și nu trebuie, încât orice încetare de a lucra a devenit o încetare de a fi. Când nu mai slujim, nu mai suntem. Începem de la și sfârșim la obiect. Blestemul pentru lumea de azi nu e să lucreze. Blestemul e șomajul, ceea ce indică nivelul de „progres” uman atins de societatea actuală.
Că munca noastră nu e sfințită de nici un înăuntru; că Duminica noastră e doar ocolirea acestui înăuntru, e doar distragere și distracție, nu e oare tulburător? Că, lăsat singur, omul nu mai are ce face, nu e groaznic? Atunci la ce bun restul, dacă singurătatea nu e bună de nimic?
”Eseuri de Duminică” de Constantin Noica
0 Comentarii:
Posta un commento