Vineri 10 decembrie am avut onoarea să-l găzduim din nou pe profesorul Pavel Piermarini în biserica noastră, unde am continuat argumentarea ramificației literare a lui Dostoievskji asupra credinței ortodoxe, aducând in vizor câteva citate din lucrările sale mai importante.
"Discuția" a inceput cu experiența trăită de către Dostoievski la primul contact cu tabloul pictorului Hans Holbein "Trupul mort al lui Hristos in mormânt" (1521), în timp ce se afla la Berne (Germania), care i-a provocat o criză de epilepsie. Dostoievski mărturisește că Hristos era "atat de mort", încât a fost foarte aproape de a-și pierde credința, deoarece se afla în fața unui trup care refuza să mai învie.
Această trăire a avut un impact atât de mare asupra scriitorului încât introduce în romanul "Idiotul" elemente care fac referire la acest tablou. În acest sens, este interesantă exclamația prințului Maskin cu privire la tabloul lui Holbein: "În fața acestui tablou unii ar putea mai degrabă să-și piardă credința, decât să se întărească în ea".
Dostoievski va dezvolta această perspectivă prin prisma personajului Ipolit, care într-o scrisoare oferă o tâlcuire în duh ortodox a acestei reprezentări: "Tabloul acesta îl reprezintă pe Hristos în momentul în care e coborât de pe cruce. Am avut totdeauna impresia că pictorii care zugrăvesc momentul răstignirii si al coborârii de pe cruce îL înfățișează de obicei pe Hristos cu un chip de o neobișnuită frumusețe; Holbein caută să-I mențină această frumusețe chiar și în momentele în care a fost supus la cele mai cumplite chinuri. În schimb, în tabloul lui Rogojin (un alt personaj din "Idiotul") nu vezi nimic asemănător; aici apare într-adevăr cadavrul unui om care a suferit suplicii groaznice înainte de a fi răstignit, care a fost lovit, schingiuit, torturat de soldați, bătut de mulțime atunci când Își purta crucea, care a îndurat vreme de șase ceasuri (după socoteala mea) înspăimântătorul chin al răstignirii. Știu că, potrivit credinței adoptate de biserică, încă din primele secole ale creștinismului, Hristos a suferit cu adevarat, nu doar în aparență, ci si cu trupul, rastignit pe cruce, unde a fost cu totul supus legilor firii. Fața din tablou e tumefiată, acoperită cu vânătăi și răni sângerânde, oribile; ochii căscați, cu pupilele piezișe; albul enorm al ochilor încremenit si cu luciri sticloase.
Tabloul acesta parcă e menit anume să trezească ideea unei puteri oarbe, sfidătoare, de o veșnicie stupidă căreia totul ii e supus și care fatal se impune. Oamenii care stăteau în jurul mortului si care nu sunt zugrăviți pe aceasta pânză, probabil, au simțit o consternare de nespus si o durere imensă in seara aceea, în care li s-au năruit dintr-odată toate speranțele, ba aproape și credința ce se infiripa. Fără îndoială, s-au împrăștiat de la locul crucificării prada unei spaime extraordinare, cu toate că fiecare dintre ei purta o idee mare, care de-acum încolo nu mai putea să le fie smulsă [...]."
Potrivit tradiției iconografice ortodoxe, reprezentările în care Hristos apare ca fiind mort sunt "Coborârea de pe cruce" și "Punerea în mormânt". Fiecare detaliu în tabloul lui Holbein contrazice însă tradiția ortodoxa. Dacă în Apus începând cu Renașterea, arta subliniază în special natura umană a Mântuitorului, într-un realism maxim, în Rasarit trupul Său, coborât de pe cruce sau pus în mormânt, păstrează caracteristicile dumnezeirii. Acest fapt face ca în icoanele ortodoxe, ce păstrează linia tradiției, să nu-L întâlnim pe Hristos sub chipul unui cadavru, un trup ce nu prezintă însemnele morții, ci mai degrabă cel al unui adormit, în care pulsează învierea proximă.
Teologia Apuseană accentuează suferința, preferând să ramană la forma sa brută, dând nastere unor sentimente, în timp ce Ortodoxia o transfigurează, fără a vedea în ea un scop în sine, ci o cale spre Înviere. În acest mod, icoana dă naștere unei "simpțiri înțelegătoare", o trăire pusă în mișcare de harul dumnezeiesc.
Claudiu Ionuț Tătaru
0 Comentarii:
Posta un commento