Marea dramă a păcatului

Marea dramă a păcatului, cea care provoacă multă suferință, este faptul că din cauza sa de acum înăinte ne vom dărui mai puțin, sau ne vom dărui rău, putând să oferim doar rămășițele ruinate de noroiul indelebil. Acum, a iubi înseamnă a te dărui, și a te dărui înseamnă a te dărui tot. Pedeapsa de vinovăție este durerea de a fi călcat în picioare propria iubire și de a fi redus posibilitățile de a iubi-bine. Ai vrea atunci să-ți lacerezi propriul corp, mâinile, ochii, forțele care vibrează în orele de slăbiciune, de abjecție. Prea târziu: s-a iubit-rău.

Ai vrea să plângi toate lacrimile. Dar, în ciuda tuturor încercărilor, nu vei mai putea recupera ceea ce a fost irosit. Ziua căderii, în ciuda pocăinței și iertării, va rămâne gaura neagră în care bunuri inefabile se vor scufunda pentru totdeauna.

Vei mai putea iubi, apoi, cu atâta ardoare precum vei dori, dar nu se va mai recrea niciodată puritatea pierdută, nici partea cea mai frumoasă a iubirii care a fost atunci distrusă. Această iubire ar fi putut crește mai mult.

Ceea ce se va încerca din nou să se ofere în ceasul în care va apărea Iubirea adevărată va purta, orice s-ar face, teribilul semn. Din acest motiv, a fi profanat dăruirea de sine provoacă suferință până la sfârșitul vieții în inima care are sete de Absolut.

Atunci când s-a cunoscut această durere al ireparabilului, s-ar vrea depășirea posibilităților propriei inimi, astfel încât vreo stea de iubire, ruptă celor mai elevate înălțimi, să reușească să compenseze ceea ce căzu în paludă și în umbră.

Tradus din ”Militia, de Léon Degrelle”